Ce-ar fi dacă ar dispărea oamenii care scuipă pe stradă?

…citiri

egetele Providenței, probabil plictisite de măreția galaxiilor, au decis într-o marți să ridice la ceruri doar acea categorie bine definită de muritori: cei care simt o nevoie viscerală de a-și curăța gâtlejul direct pe pavaj. Niciun trăsnet nu a vestit miracolul; pur și simplu, trotuarele au rămas uscate, iar proprietarii de pantofi din piele întoarsă au privit cerul cu o teamă aproape religioasă. Filozoful Pangloss ar fi jurat că aceasta este dovada supremă a supremei bunătăți, deși primarii marilor metropole au intrat instantaneu în panică.

ărăsiți de dușmanul lor natural, măturătorii de stradă au simțit că munca lor și-a pierdut poezia și tragismul. Matineul urban devenise steril, un spectacol fără fricțiune, în care cetățenii pășeau cu o prudență morbidă, lipsiți de slalomul zilnic ce le dădea sentimentul că supraviețuiesc unei mari aventuri. Fără flegma de pe caldarâm, conversațiile din stațiile de autobuz s-au stins; oamenii nu mai aveau împotriva cui să se unească în indignare tacită, iar privirile ațintite în jos, odinioară pline de alertă civică, au început să rătăcească în gol.

n scurt timp, o tristețe metafizică s-a lăsat peste orașe. Oamenii au înțeles că mizeria altora le oferea un certificat gratuit de noblețe morală: fără barbarul care scuipă, orășeanul cumsecade nu mai avea pe fundalul cui să strălucească. Lipsit de mizeria tangibilă a trotuarului, omul modern a trebuit să își privească propriile urâțenii interioare, mult mai greu de ocolit decât o pată de salivă pe asfalt.

oate lucrurile sunt potrivite spre cel mai bun scop în această lume: dispariția celor mici și necivilizați a lăsat loc liber celor mari și politicoși să se distrugă reciproc cu o desăvârșită eleganță. Trebuie să ne cultivăm grădina, desigur, dar uneori avem nevoie de puțin noroi sub cizme pentru a ne aminti că nu suntem încă îngeri.